S-au mai nascut doua stelute!
O aveam pe Clara. Dar ne doream al doilea copil. Initial am zis ca intre ei
sa fie 3-4 ani, dar prin martie 2005 ma gandeam de ce sa astept atata, timpul
trece si piticii ar creste impreuna. Am discutat cu sotul si era de acord cu
mine. Luna urmatoare m-am prezentat la doctorita sa scap de sterilet si m-a pus
in vedere sa astept macar o luna pentru un alt bebe, pentru ca exista riscul
unui avort datorita ranii din uter lasat de sterilet. Asadar, ne-am protejat cum
am putut mai bine, nu vroiam sa risc. La inceputul lui mai asteptam „musafirii”
si numai nu veneau... Am zis ca probabil s-a dereglat ciclul. Imi aduc aminte
c-am luat un detergent nou si desi mirosea bine, cand l-am utilizat prima data
mi se parea ca are un miros „greu”, am simtit un bolovan in stomac. Atunci am
intrat la banuieli. Am luat un test de sarcina, dar mi-era frica sa-l folosesc.
Am asteptat pana in 10 mai cand e ziua sotului, am zis ca daca e sa fie bebe
sa-i fac un cadou. Si... surpriza...au aparut doua dungi roz. Eram
derutata...doar ne-am protejat. In acelasi timp, eram foarte fericita, pentru ca
imi doream acest bebe. Dar si speriata ca nu cumva sa se intample ceva cu
sarcina. Mi-am trezit sotul cu testul in mana...somnoros, nici nu stia ce-i
ala... La fel ca si mine, era derutat. Nu ne asteptam sa se intample asa de
repede.
Asteptam cu nerabdare sa merg la dr sa-mi confirme sarcina. In sapt 5 am
avut niste sangerari si am „fugit” la dr. M-a intampinat cu zambetul pe buze: sa
nu-mi spuneti ca sunteti gravida? Eu, „ba da”. Dr: „dar nu acum ati scapat de
sterilet” Eu, „ba da” si a dat din cap dezaprobator. I-am spus de sangerare,
mi-a facut eco si intr-adevar era sarcina, dar mai era si o rana pe uter. Mi-a
dat medicament pentru fixarea sarcinii si m-a cheamat la consult peste doua
saptamani. Am urmat tratamentul, dar eram speriata sa nu pierd sarcina. Din
fericire n-am mai avut sangerari, asa ca in sapt 7 m-am prezemtat la cabinet.
Mi-a facut eco si mi-am dat seama ca ceva e dubios, se uita prea insistent pe
ecran si nu-mi spunea nimic. Pana la urma, mi-a spus „ aici sunt doi”. Prima
reactie a fost de fericire, ca sarcina e OK si ca vom avea doi bebei. Mi-a
aratat cum bat inimioarele si ca sa nu fie vreo greseala, a prins ambele
inimioare pe ecran...intr-adevar erau doi. Dupa cateva minute m-am dezmeticit si
ma intrebam cum e posibil caci noi nu avem gemeni in familie... Si au inceput
nelinistile... Am discutat putin cu dr despre sarcinile gemelare, dar singurul
lucru care mi-a ramas in minte era ca unul se poate resorbi si sa ramana doar un
bebe. In mintea mea, refuzam ideea ca un bob de fiinta poate disparea pur si
simplu. Eram cu masina si, zau, nu stiu cum am ajuns acasa. Cred ca masina
mergea singura... Imi puneam atatea intrebari: cum s-a intamplat sa raman
gravida cu toate ca ne-am protejat, cum se poate ca sunt doi, cum va fi sarcina,
stiind ca e una cu risc, cum ne vom descurca cu 3 copii mici, cum va primi sotul
vestea, nu vom incapea in doua camere etc. Sotul era in parc cu fetita, m-am
alaturat lor si la intrebarea sotului, „cum e” i-am raspuns, bine, doar ca ne
trebuie apartament mai mare. Nu intelegea care-i legatura, ce-are sarcina cu
apartamentul. Cand i-am spus ca sunt doi, era socat si speriat. Atunci am
inceput sa plang...de bucurie si de neliniste.. Ne-au trebuit trei zile sa
trecem peste soc... In nici un vis nu ne gandeam la 3 copii. Planurile noastre
erau date peste cap.
Am avut o sarcina frumoasa, fara probleme, doar cu greturi in primele 4
luni. Am fost foarte activa, fetita ma alerga zilnic prin parcuri. Burtica
crestea-crestea pana a ajuns sa fie destul de grea si sa nu ma mai pot misca in
voie. Dar nu m-am lasat, faceam plimbari scurte, ma opream cand oboseam. Am mers
si la gimnastica pentru gravide. In parcuri ieseam doar cu sotul pentru ca-mi
era greu s-o ridic pe Clara. In luna a 5-a am aflat ca unul e baiat, iar luna
urmatoare s-a aratat si celalalt, tot ca baiat. Speram ca unul sa fie fetita,
dar pana la urma nu conta, sanatosi sa fie. Ma rugam sa pot duce sarcina cat mai
departe. Primul „target” era de 32 sapt, cum am trecut de 32 de sapt, targetul
crestea cu cate doua saptamani.
Si am ajuns la 36 de saptamani. Era vineri, dupa masa trebuia sa merg la
monitorizare.
La ora 4 dimineata, o aud pe Clara chemandu-ne din camera ei. M-am trezit,
dar am ramas in pat, asteptand ca sotul s- auda si sa mearga la ea. Noaptea
mergea el la ea pentru ca vroia doar sa fie luata in brate si pe urma adormea la
loc. Si eu cum n-o puteam ridica, ramanea ca sotul sa se trezeasca. M-am intors
de pe o parte pe alta si-am simtit cum trozneste ceva in mine, mi-am dat seama
ca-s membranele. Am sarit din pat si-am fugit in baie. Apa deja curgea. Am facut
un dus rapid, m-am imbracat si i-am zis sotului ca trebuie sa mergem la spital.
Intre timp o luase pe Clara in patul nostru. Pe urma i-am incalzit lapte, i-am
dat sa manance si-am pus ultimele maruntisuri in bagaj. S-a imbracat si sotul, a
imbracat-o si pe Clara (nu aveam cu cine o lasa la ora aceea, si oricum era deja
dimineata). Contractii nu aveam si nici dureri. Pe la 4,45 o sun pe moasa, ii
spun ce s-a intamplat si ma linisteste spunandu-mi ca de la 7 intra in tura,
deci va fi cu mine. Pe la 5 pornim la spital. Aveam niste dureri slabe, dar
nesemnificativ. In 10 min ajungem la spital. Asistentele ne intampina cu
zambetul pe buze, vazand-o pe Clara cu noi. Mi se fac formele de internare, ma
duc sa ma schimb si sus pe masa de control. Dr de garda se uita lung la mine si
ma intreaba de contractii si dureri. Ii zic sunt, doar foarte slabe. La care-mi
spune ca dilatarea e de 5 cm. Nu-mi venea sa cred. Intre timp, sotul a plecat
acasa cu fetita, i-am spus ca-l chem cand va fi nevoie. Oricum n-avea voie sa
stea cu mine pe timpul travaliului, si nici in sala de nasteri. Asa-s regulile
sptalului. Am aflat ca dr mea e in spital si-i spun doctoritei de garda s-o
cheme. Dar nu vroiau s-o trezeasca, sa mai asteptam putin sa am contractii. Imi
iau telefonul s-o sun eu, la care o asistenta imi spune sa nu ma deranjez c-o
suna ea. Dr mea ma cheama la ecograf sa vada cum sunt pozitionati bebeii. E la
vreo 50 m de sala de nasteri. Mergem acolo cu dr de garda, cateva schimburi de
cuvinte cu dr mea si urc pe pat. Imi fixeaza cititorul si apare o contractie. Dr
ma lasa in pace, sa treaca contractia. Trece, cauta bebeii, vine iar o
contractie. Iar intrerupe „cautarea”. Pana la urma trebuia sa se uite in timpul
contractiilor, atata erau de dese. Din fericire nu erau dureroase, in sensul ca
ma uitam si eu fara probleme pe monitor sa vad bebeii. Unul era fixat in bazin,
de el stiam, caci era „angajat” inca din luna a 6-a, fara posibilitatea de a se
misca de-acolo. Iar celalalt era asezat transversal. Vroiam sa nasc natural, dr
imi spune ca primul se va naste cu siguranta pe cale naturala, capul era foarte
jos, dar pentru al doilea poate ca va fi nevoie de cezariana datorita pozitiei.
Nu-mi suradea ideeea de operatie, dar dr stia cel mai bine ce e de facut.
Cobor de pe pat, aveam contractii tot mai dese. Ne-am indreptat catre sala
de nasteri si pe coridor am simtit o presiune puternica la fund. I-am spus
doctoritei si mai in gluma mi-a spus s-astept pana ajungem in sala de nasteri.
Ma urc pe calut si la control doctorita exclama ca se vede capul. In sala nu mai
era nimeni, nu se asteptau sa nasc asa repede. O intreb ce sa fac la urmatoarea
contractie si-mi spune sa imping. Intre timp venise si asistenta. Pe doua
contractii se nastea Daniel Cornel. La ora 6,10 cu greutatea de 2200 g si SA=10,
sanatos, cu voce puternica. L-au dus sa-i faca toaleta si sa-l masoare, pe urma
mi l-au adus, doar mi l-au aratat si se grabeau sa-l duca la incubator. Era
atata de mic!
Asteptam sa vad cum va fi mai departe. Ma gandeam ca in scurt timp se va
naste si al doilea bebe. Timp de vreo 10 minute n-am mai avut nici o contractie.
A venit doctorita si a verificat bebele. Era OK, dar tot pe transversala. L-a
orientat cu miscari fine, sa ajunga in pozitie verticala, dar era in pelviana, A
mobilizat echipa de interventie, dintr-o data in jurul meu au aparut asistente,
medici etc. Au adus un aparat sa monitorizeze bebele. A venit si anestezista
care nu s-a sfiit sa-mi arate ca atunci s-a trezit - a cascat si s-a intins de
nu-i ajungea locul – m-a intrebat cand am mancat ultima data. Vazand-o imi
doream sa nu cad pe mana ei. Au venit si de la reanimare. Am tot asteptat
contractiile si nimic. Dr se hotaraste sa intervina, sa-mi rupa membranele. Mi-a
spus sa fiu puternica pentru ca va fi greu, si daca nu iese va fi nevoie de
cezariana. Cum a rupt membranele, am simtit cum aluneca in jos bebele. Doctorita
si asistentele imi spuneau tot timpul „impinge, impnge, impinge”. La un moment
dat m-a apucat rasul, dar eu nu trebuie sa si respir. Auzeam cum discuta despre
iesirea bebeului „a iesit un picior, a iesit si celalalt, am ajuns la piept”.
Important era ca toracele bebeului sa treaca, pentru ca in pozitie pelviana,
acesta este partea care iese cel mai greu. La ora 6,35 se nastea Eduard Mihai,
cu greutatea de 2400g si SA=6/8. N-a plans chiar de prima data caci l-am privat
un pic de oxigen. Dr era foarte speriata, pe mine m-a lasat acolo si-a mers cu
Eduard sa vada daca totul e OK. Din fericire, e sanatos, nu l-a afectat lipsa de
oxigen. Cand s-a intors la mine, m-a linistit ca n-a patit nimic. L-au adus sa-l
vad doar pentru cateva clipe, doarece se grabeau sa-l puna la oxigen. Cand a
ajuns moasa (o cunostinta foarte buna), nascusem.S-a mirat foarte tare, nu
credea ca voi fi asa de "harnica"
A urmat partea mai dureroasa si mai neplacuta – curatire, masajul uterului
etc – dar am trecut si peste asta si m-am bucurat ca am doi baieti sanatosi,
frumosi si cat de cat marisori.
Au stat 3 zile la incubator, unde puteam sa-i vizitez doar cand erau anumite
asistente pe sectie, caci unele se uitau foarte urat la mine cand vroiam sa-mi
vad bebelusii. Dar a urmat si ziua cand i-am putut alapta si lua la mine in
salon – era o mare bucurie! Dupa 10 zile, am mers acasa si am putut sarbatori
Craciunul langa bradutul nostru, in formatie completa.
Acum baietii au 1 an, sunt doi strengari care nu stau locului o clipa, se
joaca impreuna, povestesc intre ei, pe limba lor, se catara peste tot, cat mai
sus, cu atat mai bine, mananca bine, chiar daca nu se vede pe ei. Merg, dar
numai tinuti de manuta, in schimb le place taras sau in 4 labe. Clara ii iubeste
foarte mult, se joaca cu ei, cateodata se si „cearta” pe jucarii, normal.
Chiar daca nu-i usor cu 3 pitici, ne umplu sufletele cand le vedem
fetisoarele zambitoare, cand ne strang de gat sau spun „mama” si „tata”, cand
vedem c-au mai facut un mic pas spre ceea ce vor deveni. Suntem o familie
fericita, implinita si-i multumim lui Doamne-Doamne pentru tot ce ne-a daruit.
Pentru mine, ambele nasteri au fost experiente foarte placute. Doresc ca
toate femeile sa aiba nasteri cel putin la fel de usoare ca si ale mele, sa fie
increzatoare in fortele proprii si sa nu se sperie de ce va urma sa se intample.
Si nu in ultimul rand, sa aiba bebei sanatosi! |